In practica, pentru cea mai mare parte dintre subiectii raporturilor juridice angrenarea intr-un cadru contractual reprezinta un demers care implica un efort peste media actiunilor si gesturilor sociale comune. Astfel ca, pusi in fata faptului, mai precis  a semnarii contractului, acestia depasesc momentul si blocajul inerent in chip diferit. Fie semneaza orbeste (“ca primaru’”, utilizand sintagma deja tocita, desi credem ca expresia in chip absolutist si nemeritat este atribuita unei singure functii publice), asadar fara a lectura un cuvant din act, dupa conceptul “sa finalizam repede hartogaraiele”, fie refuza total orice manifestare de intentie, orice dezbatere si bineinteles orice semnatura, dupa dictonul “nu semnez nimic” pana la un moment…nedefinit.

Desi mai putin constructiva la prima vedere, cea de-a doua atitudine amintita, mai conservatoare, dublata insa de consultarea atenta a legii, reprezinta desigur o varianta recomandabila cel putin din perspectiva minimizarii riscurilor la care ne expunem in momentul semnarii unui contract, cu consecinte uneori ireparabile. Pentru ca, incheiat in limitele legii, contractul reprezinta legea partilor, impunandu-se intre acestea cu forta legii.

Produsul uneia sau mai multor manifestari de vointe concordante, savarsite in scopul nasterii de efecte juridice reprezinta un contract sau cel putin creeaza premisele unui viitor contract, a carui validitate depinde de implinirea cumulativa a mai multor conditii. Care sunt insa conditiile legal necesare pentru a considera un contract ca valabil incheiat ? Reglementarile Codului civil roman consacra patru conditii in raport de care se analizeaza validitatea unei conventii : capacitatea, consimtamantul, obiectul determinat si cauza licita. In plus, pentru valabilitatea sau opozabilitatea anumitor contracte, legea poate impune si o forma speciala.

In primul rand, capacitatea partilor de a contracta, asadar aptitudinea subiectilor de a deveni titulari de drepturi si obligatii prin incheierea de acte juridice civile. Principiul legal este acela al capacitatii, putand contracta oricine nu este considerat prin lege incapabil pentru aceasta, mai exact minorii (incapacitatea lor nu este absoluta, fiind tratata diferit, in functie de natura actului juridic) si persoanele aflate sub interdictie judecatoreasca.

In cazul persoanelor juridice, aceasta conditie este subordonata regulii specialitatii capacitatii, persoana juridica putand incheia acte juridice in limita obiectului de activitate si totodata necesitatii de a fi reprezentata la acest moment de o persoana cu drept legal de reprezentare, care sa poata transmite astfel in mod legal manifestarea sa de vointa.

Consimtamantul partilor, exprimat prin manifestarea de vointa savarsita cu intentia de a produce efecte juridice, este necesar sa fie exteriorizat in asa fel incat sa poata fi detectata intentia de a contracta, sa provina de la o persoana avand discernamant si sa nu fie alterat de vicii de consimtamant. In cazul raporturilor juridice comerciale, a caror nastere valabila nu echivaleaza in practica in mod neaparat necesar cu incheierea formala a unui contract propriu-zis, este suficienta intalnirea dintre oferta si acceptarea ofertei pentru a ne gasi deja in prezenta unor drepturi si obligatii in sarcina partilor.

Viciile de consimtamant reprezinta cauze care afecteaza consimtamantul partilor la momentul contractarii, atragand consecinte asupra insusi contractului astfel incheiat : eroarea – falsa reprezentare a realitatii la incheierea unui act juridic ; dolul (viclenia) – eroarea provocata de una din partile contractante ; violenta – amenintarea facuta in scopul determinarii la incheierea unui contract ; leziunea – disproportia evidenta de valoare dintre contraprestatiile la care s-au obligat partile. Cea mai grava consecinta pe care aceste vicii o pot atrage este nulitatea absoluta a contractului, cu efect retroactiv, considerandu-se ca nici nu a fost incheiat.  

Urmeaza sa revenim in legatura cu celelalte conditii de valabilitate a contractelor.

Bookmark It