Acest material vine ca o continuare a articolului din urma cu 4 saptamani pe care il gasiti aici.

Obiectul contractului reprezinta ceea ce partile conventiei sau numai una dintre ele, in cazul contractelor unilaterale, se obliga sa execute, respectiv drepturile si obligatiile corelative ale acestora. Fiind una dintre conditiile necesare de valabilitate a conventiilor, constand intr-o actiune, o inactiune, raportandu-se la un bun sau la un lucru, obiectul trebuie la randul sau sa indeplineasca anumite cerinte pentru a da nastere la efecte juridice.

In primul rand, obiectul trebuie sa existe. Daca obiectul contractului poarta asupra unui bun, acesta este necesar a fi in fiinta la momentul incheierii actului juridic sau chiar si in viitor, cu conditia sa fie determinat sau macar sa poata fi determinabil. Prin exceptie, succesiunile viitoare (nedeschise inca, autorul fiind inca in viata) nu pot forma in mod valid obiect al conventiilor, chiar daca ne-am gasi in prezenta exprimarii consimtamantului expres al viitorului defunct.

De asemenea, obiectul trebuie sa se gaseasca in circuitul civil, cu alte cuvinte sa nu fie declarat prin lege inalienabil, e.g. bunurile proprietate publica, sau sa nu fie prohibite prin lege (ex. produse stupefiante). Limitarea dreptului de dispozitie nu poate insa sa contravina dreptului de proprietate, a carui atribut esential ramane posibilitatea de instrainare libera si neingradita prin dispozitii particulare.

Obiectul contractului trebuie sa fie in concordanta cu legea si cu principiile etice, in caz contrar actul putand fi declarat nul pentru obiect ilicit sau imoral, cum este de pilda traficul ilicit cu arme ori traficul cu carne vie.

In fine, obiectul trebuie sa fie posibil, fiind nul un contract al carui obiect este absolut imposibil, in orice imprejurari si pentru orice persoana, tinzand astfel sa instituie obligatii in mod obiectiv imposibil de executat in sarcina debitorului. Imposibilitatea nu se raporteaza asadar la un caz concret, ci in mod general valabil, executarea fiind imposibila din punct de vedere material ori juridic (ex. a face din noapte zi, la propriu).

Exista contracte unilaterale al caror specific il reprezinta faptul ca dau nastere la obligatii doar in sarcina unei parti, chiar daca la incheierea acestora participa doua parti contractante ; de pilda, contractul de mandat gratuit, in virtutea caruia mandatarul executa mandatul in numele si pe seama mandantului, ducand la indeplinire o sarcina fara a fi retribuit, precum si alte contracte, ca depozitul, imprumutul, donatia.

Cauza sau altfel spus scopul, obiectivul urmarit de parti la incheierea unui contract inseamna o conditie in plus de validitate a conventiilor. Legea romana defineste succint conventiile fara cauza valabila, asadar lipsite de efect juridic : obligatia fara cauza, cu cauza falsa sau ilicita. O donatie deghizata intr-un contract de vanzare-cumparare, un contract de vanzare-cumparare avand ca scop sustragerea bunurilor urmaribile de la executare ori asa-numita clauza leonina, aplicabila in materia societatilor comerciale, prin care se instituie in favoarea unei parti numai drepturi, iar in sarcina celeilalte doar obligatii, fara participare la beneficii, iata cateva situatii de aplicare a nulitatii conventiilor fara cauza valabila.

In contractele sinalagmatice, al caror specific il reprezinta prestatiile reciproce ale partilor, cauza este determinata de prefigurarea contraprestatiei, asadar ma oblig in vederea indeplinirii obligatiei celuilalt ; in contractele unilaterale in schimb, cauza este consecinta manifestarii de vointa a unei singure parti, intentia de a efectua o liberalitate, de pilda, in cazul donatiei.

Legea civila acorda conventiilor o prezumtie de existenta si de valabilitate a cauzei, chiar daca aceasta nu este in mod expres mentionata, ramanand in sarcina celui interesat sa faca dovada in sens contrar si sa rastoarne pe aceasta cale prezumtia legala.

Despre alte aspecte legale relative la forma contractelor, vom reveni.

Bookmark It

In practica, pentru cea mai mare parte dintre subiectii raporturilor juridice angrenarea intr-un cadru contractual reprezinta un demers care implica un efort peste media actiunilor si gesturilor sociale comune. Astfel ca, pusi in fata faptului, mai precis  a semnarii contractului, acestia depasesc momentul si blocajul inerent in chip diferit. Fie semneaza orbeste (“ca primaru’”, utilizand sintagma deja tocita, desi credem ca expresia in chip absolutist si nemeritat este atribuita unei singure functii publice), asadar fara a lectura un cuvant din act, dupa conceptul “sa finalizam repede hartogaraiele”, fie refuza total orice manifestare de intentie, orice dezbatere si bineinteles orice semnatura, dupa dictonul “nu semnez nimic” pana la un moment…nedefinit.

Desi mai putin constructiva la prima vedere, cea de-a doua atitudine amintita, mai conservatoare, dublata insa de consultarea atenta a legii, reprezinta desigur o varianta recomandabila cel putin din perspectiva minimizarii riscurilor la care ne expunem in momentul semnarii unui contract, cu consecinte uneori ireparabile. Pentru ca, incheiat in limitele legii, contractul reprezinta legea partilor, impunandu-se intre acestea cu forta legii.

Produsul uneia sau mai multor manifestari de vointe concordante, savarsite in scopul nasterii de efecte juridice reprezinta un contract sau cel putin creeaza premisele unui viitor contract, a carui validitate depinde de implinirea cumulativa a mai multor conditii. Care sunt insa conditiile legal necesare pentru a considera un contract ca valabil incheiat ? Reglementarile Codului civil roman consacra patru conditii in raport de care se analizeaza validitatea unei conventii : capacitatea, consimtamantul, obiectul determinat si cauza licita. In plus, pentru valabilitatea sau opozabilitatea anumitor contracte, legea poate impune si o forma speciala.

In primul rand, capacitatea partilor de a contracta, asadar aptitudinea subiectilor de a deveni titulari de drepturi si obligatii prin incheierea de acte juridice civile. Principiul legal este acela al capacitatii, putand contracta oricine nu este considerat prin lege incapabil pentru aceasta, mai exact minorii (incapacitatea lor nu este absoluta, fiind tratata diferit, in functie de natura actului juridic) si persoanele aflate sub interdictie judecatoreasca.

In cazul persoanelor juridice, aceasta conditie este subordonata regulii specialitatii capacitatii, persoana juridica putand incheia acte juridice in limita obiectului de activitate si totodata necesitatii de a fi reprezentata la acest moment de o persoana cu drept legal de reprezentare, care sa poata transmite astfel in mod legal manifestarea sa de vointa.

Consimtamantul partilor, exprimat prin manifestarea de vointa savarsita cu intentia de a produce efecte juridice, este necesar sa fie exteriorizat in asa fel incat sa poata fi detectata intentia de a contracta, sa provina de la o persoana avand discernamant si sa nu fie alterat de vicii de consimtamant. In cazul raporturilor juridice comerciale, a caror nastere valabila nu echivaleaza in practica in mod neaparat necesar cu incheierea formala a unui contract propriu-zis, este suficienta intalnirea dintre oferta si acceptarea ofertei pentru a ne gasi deja in prezenta unor drepturi si obligatii in sarcina partilor.

Viciile de consimtamant reprezinta cauze care afecteaza consimtamantul partilor la momentul contractarii, atragand consecinte asupra insusi contractului astfel incheiat : eroarea – falsa reprezentare a realitatii la incheierea unui act juridic ; dolul (viclenia) – eroarea provocata de una din partile contractante ; violenta – amenintarea facuta in scopul determinarii la incheierea unui contract ; leziunea – disproportia evidenta de valoare dintre contraprestatiile la care s-au obligat partile. Cea mai grava consecinta pe care aceste vicii o pot atrage este nulitatea absoluta a contractului, cu efect retroactiv, considerandu-se ca nici nu a fost incheiat.  

Urmeaza sa revenim in legatura cu celelalte conditii de valabilitate a contractelor.

Bookmark It

Principalele motive de ingrijorare pe care le resimt potentialii justitiabili in raport cu un eventual proces sunt cele legate de costurile de timp si bani pe care va trebui sa le suporte odata angrenati intr-un cadru procesual. Putini cunosc insa faptul ca acest costisitor si cronofag demers care il constituie actiunea judecatoreasca poate fi de foarte multe ori cu succes substituit printr-o procedura reglementata de lege,  cristalizata si consfintita in mod esential prin practica existenta.

Concilierea, instituita de legiuitor ca o procedura prealabila oricarui litigiu in mod special si cu titlu imperativ in materie comerciala, in procesele si cererile evaluabile in bani, reprezinta in fapt o incercare de ajungere la un acord si stingere pe cale amiabila a pretentiilor nascute in raporturile dintre diversi subiecti de drept. Astfel, prin evitarea procedurii litigioase, concilierea isi realizeaza menirea de a simplifica si a fluidiza solutionarea divergentelor inerente relatiilor comerciale. Intelegerea partilor, constituind potrivit legii legea aplicabila acestora, va fi prin sine insasi in masura sa dicteze asupra conduitei pe care partile s-o puna in aplicare in vederea concilierii intereselor acestora.

Consacrata in materie comerciala, unde are chiar caracter obligatoriu, dupa cum am aratat, procedura concilierii poate fi la fel de bine aplicata si in oricare alte segmente ale vietii sociale reglementate prin norme legale.

In principiu, orice disputa, orice diferend intre doua persoane, fizice sau juridice, poate fi dezbatut si conciliat pe cale amiabila, asistenta provenita din partea unor cunoscatori ai legii, e.g. avocati, asigurand partilor mentinerea in cadrul legal si posibilitatea reala de a da o finalitate legala disputei, mutual agreata. Adeseori, in cadrul contractelor sunt inserate clauze care impun in mod imperativ partilor contractante ca in cazul aparitiei unor situatii conflictuale, acestea sa fie in prealabil solutionate in mod amiabil, numai ulterior si conditionat de parcurgerea acestei etape, putandu-se recurge la concursul instantelor judecatoresti. Indiferent de existenta acestei clauze, ramane la latitudinea partilor interesate sa aleaga intre procedura contenciosa si cea amiabila.

In practica, in mod uzual, punctul final al concilierii il reprezinta momentul incheierii unui proces-verbal de conciliere, insusit de parti sub semnatura, care consemneaza desfasurarea procedurii si vointa expresa a acestora. Intelegerea partilor, exprimata in limitele dispozitiilor legale, se va impune partilor cu forta legii. Fara a mai implica in plus alte formalitati ori proceduri solemne, fara costuri si timp pierdut iremediabil, procedura concilierii isi va fi indeplinit astfel rostul, odata ce partile vor fi ajuns la o intelegere pe care sa o respecte.

Bookmark It

In continuarea unui material publicat anterior, discutam putin si de retragerea actionarilor din societatea comerciala pe actiuni (SA).

Retragerea actionarilor din societatea comerciala pe actiuni (SA) este strict reglementata de lege, in cadrul unor dispozitii specifice, aplicabile in mod special acestei categorii de societati (inclusiv societatii in comandita pe actiuni).

Actionarii care nu au votat in favoarea unei hotarari a adunarii generale au dreptul de a se retrage din societate si de a solicita cumpararea actiunilor de catre aceasta in anumite situatii limitativ prevazute de lege, respectiv cand hotararea adunarii generale a vizat :

-       schimbarea obiectului principal de activitate ;

-       mutarea sediului societatii in strainatate ;

-       schimbarea formei societatii ;

-       fuziunea sau divizarea societatii.

Asadar, in aceste cazuri in legatura cu care legiuitorul apreciaza ca pot produce schimbari semnificative in forma si organizarea societatii, avand un impact direct asupra intereselor actionarilor, s-a instituit un drept de retragere in favoarea actionarilor care nu sunt de acord cu respectivele hotarari. Prin sintagma utilizata in textul legal „nu a votat” se intelege fie situatia in care actionarul a votat contra sau s-a abtinut de la vot in cadrul adunarii generale, fie ca nu a participat deloc la adunare. Oricum, dreptul de retragere nu va putea fi exercitat decat in aceste situatii exprese.

Momentul pana la care poate fi depusa declaratia de retragere a actionarului, alaturi de actiunile/certificatele de actionar detinute, se raporteaza la momentul publicarii hotararii in Monitorul Oficial, pentru primele trei cazuri, respectiv data hotararii adunarii generale, pentru ultimul caz, termenul fiind de 30 de zile de la aceste date.

Actionarul retras va avea dreptul sa i se plateasca contravaloarea actiunilor detinute, valoarea urmand a fi precizata de un expert autorizat independent, numit de judecatorul delegat, care va aplica cel putin doua metode de evaluare legale, stabilind valoarea medie rezultata. Costurile de evaluare cad in sarcina societatii.

In ipoteza in care societatea refuza insa dobandirea actiunilor, aceasta poate fi chemata in judecata in acest sens de catre actionarul care intentioneaza a se retrage, urmand a fi obligata prin hotarare judecatoreasca la respectarea obligatiilor impuse prin lege.

Bineinteles, daca un actionar intentioneaza sa se retraga din SA si nu se afla in postura de a-si manifesta dreptul legal de retragere, examinat mai-sus, deoarece nu se incadreaza in situatiile expuse, in functie si de dispozitiile statutare si de eventualele posibilitati sau restrictii expres reglementate in actul constitutiv, acesta detine in mod teoretic dreptul de a iesi oricand din societate prin simpla instrainare a actiunilor, catre alti actionari sau catre un tert, cu eventuala respectare a dreptului de preemptiune a actionarilor.

Bookmark It

Retragerea unei persoane care si-a manifestat consimtamantul de a participa intr-o forma asociativa cu personalitate juridica de tipul societatii comerciale din respectiva structura este tratata in mod diferit de legiuitor, dupa cum este vorba de societati de persoane si societate cu raspundere limitata sau societate pe actiuni.

Diferenta de tratament juridic isi gaseste rationamentul in principiul care sta la baza infiintarii si functionarii unor asemenea societati, in speta societati de persoane, constituite in considerarea persoanelor participante la asociere, a calitatilor acestora, respectiv societati de capitaluri, in care implicarea/iesirea este mai accesibila prin simpla achizitie/instrainare de actiuni. Diferentele amintite implica si efecte legale deosebite, dupa cum vom expune in continuare, marginind discutia la societatea cu raspundere limitata (SRL) si la societatea pe actiuni (SA), ca principali actori pe scena vietii economice.

Desigur, calea cea mai simpla de retragere a unui asociat dintr-un SRL este aceea a instrainarii partilor sociale detinute, in conditiile prevazute in actul constitutiv, cu respectarea dispozitiilor legale incidente. Adeseori insa, lacunele de reglementare ori ineficacitatea unor clauze statutare pot crea situatii de blocaje in care asociatul care intentioneaza sa se retraga dintr-o forma asociativa se vede impiedicat in demersul sau. Vom enumera in continuare situatiile in care un asociat dintr-un SRL se poate retrage din societatea in care detine parti sociale.

• In cazurile expres stipulate in actul constitutiv, daca acestea au fost prevazute la momentul constituirii societatii ori pe parcursul existentei acesteia, cu ocazia adoptarii unor eventuale modificari de act constitutiv. Retragerea se concretizeaza in conditiile astfel reglementate, putand avea loc, de pilda, prin simpla declaratie de retragere adusa la cunostinta celorlalti asociati, urmand a-si produce efectele de la aceasta data, iar fata de terti de la data inregistrarii in registrul comertului a actelor modificatoare, ca regula general valabila.
• Prin acordul unanim al asociatilor, consemnat printr-o hotarare adoptata in mod valabil de adunarea generala a asociatilor, dandu-se astfel curs unei cereri de retragere provenite din partea unui asociat.
• Prin hotarare judecatoreasca, pronuntata de tribunalul competent, in lipsa unor dispozitii speciale din actul constitutiv si in caz de neintrunire a acordului unanim al asociatilor. Retragerea judiciara va putea avea loc insa doar in baza unei cereri adresate instantei judecatoresti competente de la sediul societatii, temeinic motivate, un motiv suficient fiind, de exemplu, imposibilitatea cesionarii partilor sociale catre terti si refuzul celorlalti asociati de cumparare a acestora, refuz pur si simplu sau la pretul solicitat de cedent. In aceasta varianta, instanta va dispune si cu privire la structura participarii la capitalul social a asociatilor ramasi, repartizand partile sociale ale asociatului retras.

Ca efecte implicate, in oricare dintre situatii, drepturile asociatului retras se cuvin proportional cu detinerea sa din capitalul social, reprezentand contravaloarea in bani a cotei corespunzatoare din patrimoniul societatii, la care se adauga beneficiile calculate pana in ziua retragerii. Cuantificarea acestor drepturi se poate realiza fie prin acordul asociatilor sau prin intermediul unui expert special desemnat in acest sens de acestia, fie, in lipsa unui consens, prin hotarare pronuntata de instanta judecatoreasca. In acelasi sens, asociatul retras va fi tinut raspunzator de pierderile societatii pana in ziua retragerii sale.

O situatie interesanta este ipoteza unui SRL cu doi asociati, dintre care unul se retrage. Retragerea acestuia nu echivaleaza automat cu incetarea existentei societatii, aceasta putand continua in conditiile expres stipulate in actul constitutiv, ori, in absenta unor asemenea dispozitii, prin hotararea asociatului ramas de a continua activitatea sub forma unui SRL cu asociat unic.

In ce priveste protejarea intereselor creditorilor sociali, acestia vor putea face opozitie numai in situatia in care retragerea face obiectul unei hotarari a adunarii generale a asociatilor, prin aceasta hotarare avand loc o modificare de act constitutiv. Pentru celelalte situatii in care retragerea este posibila, dreptul de opozitie al creditorilor sociali nu mai poate fi incident.

Despre retragerea actionarilor din SA-uri, in editia ce urmeaza.

Articol publicat si in revista Business News (numarul Februarie 2010).

Bookmark It

O alta solutie legala, fezabila pentru diverse situatii cand realitati economice de o anumita natura o impun, o poate reprezenta divizarea.

Divizarea inseamna operatiunea prin care o societate comerciala, dupa ce este dizolvata fara a intra in lichidare, transfera totalitatea patrimoniului sau unor alte societati comerciale, fie deja existente, fie care se vor constitui pe aceasta cale, actionarii societatii divizate urmand a beneficia in schimb de parti sociale/actiuni la societatile catre care s-a efectuat transferul de patrimoniu si, eventual, de plati in numerar (maxim 10% din valoarea nominala a actiunilor astfel repartizate).

Reglementarea legala a divizarii permite combinarea celor doua variante amintite in cadrul aceleiasi operatiuni, dupa cum este posibila din punct de vedere legal si divizarea partiala, reprezentand situatia in care doar o parte din patrimoniul unei societati se desprinde si se transfera ca intreg uneia sau mai multor societati comerciale deja existente sau nou-constituite. In acest din urma caz, in termeni legali, are loc o transmisiune cu titlu universal a unei fractiuni de patrimoniu, beneficiari ai partilor sociale/actiunilor putand fi, de aceasta data, asociatii/actionarii societatii care transfera activele sau insasi societatea care le transfera. Asociatii/actionarii societatii care transfera activele vor dobandi parti sociale/actiuni la societatile beneficiare proportional cu participarea lor la capitalul social al societatii-mama, fara a se tine cont de persoanele care au efectuat aportul in mod efectiv, avand in vedere faptul ca efectul legal al aportarii bunurilor este acela al iesirii acestora din patrimoniul asociatului/actionarului si al intrarii lor in patrimoniul societatii.

Participantii la operatiunea de divizare pot fi numai societati comerciale, asadar nu si comercianti persoane fizice, asociatii ori subunitati fara personalitate juridica. Societatile comerciale participante pot fi de forma diferita, de pilda o societate pe actiuni cu o societate cu raspundere limitata, si, mai mult, dispozitiile legale ingaduie ca societatile dizolvate sa fie chiar in lichidare, cu conditia sa nu se fi inceput distribuirea intre asociati/actionari a activelor cuvenite.

Procedural, divizarea este initiata prin adoptarea de catre fiecare societate participanta la operatiune a hotararii privind aprobarea de principiu a divizarii, in conditiile legii si ale actului constitutiv propriu. Dispozitiile Legii societatilor comerciale nr. 31/1990 reglementeaza intr-un mod imperativ adoptarea hotararii societatii comerciale cu privire la divizare. Astfel, in cazul societatii pe actiuni, hotararea privind divizarea este de competenta adunarii generale extraordinare, cerintele de majoritate fiind sporite (doua treimi) fata de conditia majoritatii simple, necesara pentru hotarari ordinare. In plus, aceasta hotarare nu poate fi adoptata decat de adunarea generala, asadar nu poate face obiectul unei delegari de competenta catre consiliul de administratie al societatii.

Dupa adoptarea valabila a hotararilor, administratorii societatilor participante vor intocmi un proiect de divizare, al carui continut este riguros stabilit prin lege, urmand a fi furnizate toate informatiile privind fundamentarea si conditiile divizarii, data, conditiile alocarii de parti sociale/actiuni, rata de schimb, drepturi ori avantaje speciale conferite asociatilor/actionarilor, data de la care tranzactiile societatilor care isi inceteaza existenta trec asupra societatii beneficiare etc.

Proiectul de divizare se inregistreaza la oficiul registrului comertului unde este inmatriculata fiecare societate, urmand a face obiectul verificarii din partea judecatorului delegat in ce priveste indeplinirea conditiilor legale de intocmire, pentru vizarea acestuia spre publicare in Monitorul Oficial al Romaniei. In acest sens, la propunerea partilor, judecatorul-delegat va desemna unul sau mai multi experti pentru examinarea proiectului de divizare si intocmirea unui raport scris catre actionari. Creditorilor societatilor participante li se acorda posibilitatea de a face opozitie la proiectul de divizare, care va suspenda de drept operatiunea de divizare, pana la data pronuntarii unei hotarari irevocabile in cauza. Mai mult, daca un creditor al societatii careia i s-a transferat o obligatie conform proiectului de divizare, nu a obtinut realizarea creantei sale, toate societatile beneficiare sunt tinute raspunzatoare pentru obligatia in cauza in limita activelor nete care le-au fost transferate. Raportul administratorilor cu privire la divizare, raspunderea lor si a expertilor numiti de judecatorul-delegat sunt similare ca in operatiunea expusa anterior, fuziunea.

In cel mult doua luni de la expirarea termenului de opozitie amintit, asadar practic in maxim trei luni de la publicarea proiectului, daca nu s-a efectuat vreo opozitie care sa suspende executarea, societatile participante sunt obligate sa hotarasca asupra divizarii, legiuitorul instituind un termen maximal pentru a prezerva actualitatea datelor furnizate prin proiect.

Nulitatea divizarii poate fi declarata doar prin hotarare judecatoreasca, pentru motive expres prevazute de lege, respectiv daca operatiunea nu a fost supusa controlului judiciar sau in cazul nulitatii hotararilor adoptate de adunarile generale ale societatilor implicate. Termenul dispus prin lege pentru introducerea cererii in anulare este de 6 luni de la data la care divizarea a devenit efectiva, avand caracterul legal al unui termen de prescriptie.

Bookmark It

Datorita complexitatii si amplorii efectelor implicate, legiuitorul si contractele colective care completeaza legea reglementeaza concedierea colectiva in mod riguros, printr-o procedura speciala, care trebuie parcursa atent de catre angajator, cu deplinul concurs si implicarea activa a salariatilor si a autoritatilor legale din domeniu, sub sanctiunea anularii acesteia in caz de nerespectare a dispozitiilor legale exprese.

Angajatorul care intentioneaza sa initieze procedura concedierii colective este obligat sa parcurga mai multe etape procedurale.

 Etape procedurale :

 a)    Initierea consultarii prealabile cu sindicatul/reprezentantii salariatilor: 

• angajatorul va demara aceasta etapa printr-o notificare adresata catre sindicat/reprezentantii salariatilor, in care isi va prezenta intentia de initiere a procedurii concedierii colective ;
• la aceeasi data, notificarea se va comunica si agentiei teritoriale de ocupare a fortei de munca si inspectoratului teritorial de munca ;
• prin notificarea initiala si pe toata perioada consultarilor, angajatorul este obligat sa furnizeze partenerilor de dialog o suma de informatii si de detalii privind concedierea colectiva si consecintele acesteia, indeosebi relativ la situatia salariatilor, precizate in mod expres prin dispozitiile legale ;
• in acest sens, angajatorul va pune in discutie metode si mijloace efective de evitare a concedierii colective sau de reducere a numarului de salariati afectati ;
• pentru aceasta, angajatorul este obligat sa ofere o justificare tehnico-economica atat in legatura cu intentia de concediere, cat si cu masurile vizate pentru redistribuirea personalului, modificarea programului de lucru, organizarea de cursuri de calificare, recalificare sau reorientare profesionala etc.;
• in fine, consultarea trebuie sa existe efectiv, sa fie reala si sa aiba la baza buna-credinta a angajatorului, urmand a avea loc intr-un timp optim, in functie de numarul angajatilor din unitate.

 b)    Consultarea propriu-zisa cu sindicatul/reprezentantii salariatilor : 

• exista termene precise pentru acest dialog la distanta al partilor : sindicatul/reprezentantii salariatilor au la dispozitie un termen de 10 zile calendaristice de la data primirii notificarii pentru a propune angajatorului mecanisme si masuri apte a evita ori a diminua concedierile preconizate de angajator, iar angajatorul are obligaţia de a raspunde in scris si motivat in maxim 5 zile calendaristice de la data primirii propunerilor ;
• justificarea tehnico-economica oferita de angajator, impreuna cu obiectiile si propunerile sindicatului, vor fi supuse spre analiza şi avizare consiliului de administratie sau, dupa caz, adunarii generale a angajatorului ;
• in practica, se poate recurge la varianta stabilirii unei intruniri intre reprezentantii angajatorului si cei ai sindicatului/reprezentantilor salariatilor, pentru a se oferi partilor posibilitatea unei dezbateri fata in fata, argumentate si a unui dialog efectiv.

 c)    Notificarea agentiei teritoriale de ocupare a fortei de munca si a inspectoratului teritorial de munca : 

• ulterior negocierilor cu sindicatul/reprezentantii salariatilor, daca angajatorul decide aplicarea concedierii colective, este obligat sa notifice autoritatile publice amintite in scris, cu cel putin 30 zile calendaristice inaintea emiterii deciziilor de concediere;
• notificarea formulata de angajator trebuie sa cuprinda toate informaţiile relevante cu privire la intentia de concediere colectiva, dezbatute cu ocazia negocierilor, precum si rezultatele consultarilor cu sindicatul/reprezentantii salariatilor ;
• in perioada de pana la emiterea deciziilor de concediere, agentia teritoriala de ocupare a fortei de munca este datoare sa caute solutii la efectele nedorite ale concedierilor colective si sa le comunice partilor.

 d)    Emiterea deciziilor de concediere colectiva : 

• decizia de concediere se emite in scris si se comunica fiecarui salariat, urmand sa cuprinda : motivarea, preavizul, ordinea de prioritati, lista locurilor de munca vacante si termenul de exercitare a dreptului de optiune pentru acestea ;
• angajatorul va comunica salariatului al carui post urmeaza a fi desfiintat daca i se ofera sau nu un alt loc de munca ori includerea intr-o forma de recalificare profesionala ;
• in conformitate cu dispozitiile legii si ale contractului colectiv de munca aplicabil, partile vor negocia acordarea de compensatii banesti.

 Restrictii si sanctiuni legale exprese 

• dispozitiile legale prevad in mod expres o ordine de prioritate la aplicarea efectiva a concedierilor colective (primii vizati fiind salariatii care cumuleaza doua sau mai multe functii, precum si cei care cumuleaza pensia cu salariul), precum si o serie de criterii minimale la aplicarea acestora (tinandu-se cont de particularitatile fiecarei situatii in parte, dupa cum decizia poate afecta doi soti din aceeasi unitate, pe cei care au copii in intretinere etc.) ;
• actul aditional la contractul de munca, prin care angajatul care a beneficiat de cursuri de perfectionare profesionala s-a obligat sa presteze o activitate pe o perioada minima de timp raman lipsite de efect fata de angajati, anagajatorul neputand avea pretentii la despagubiri ;
• angajatorul care a dispus concedieri colective nu poate face noi incadrari pe locurile de munca ale salariaţilor concediati timp de 9 luni de la data concedierii acestora ;
• concedierea salariaţilor nu poate fi dispusa in anumite cazuri expres prevazute de lege (pe perioada in care angajatul se afla in diferite forme de concedii ; pe durata exercitarii unei functii eligibile intr-un organism sindical etc.)
• parcurgerea formala a etapelor procedurale amintite ale concedierii colective si fara intentia de a ajunge la finalitatea vizata de lege (atenuarea efectelor concedierii colective), poate fi considerata nelegala si sanctionata in consecinta cu anularea procedurii ;
• concedierea colectiva dispusa cu nerespectarea formelor legale este lovita de nulitate absoluta, instanta de judecata urmand a dispune anularea ei, putand totodata obliga angajatorul la : plata unei despagubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, repunerea acestuia in functia anterior detinuta, plata de daune morale.

  Resurse materiale alocate

 In afara resurselor de timp necesare a fi alocate de catre angajatorul care doreste sa initieze procedura concedierii colective fiecarei etape procedurale amintite, acesta este obligat sa acorde angajatilor vizati de concediere compensatii banesti.

Contractul colectiv de munca unic la nivel national valabil in perioada 2007-2010 obliga angajatorul sa acorde salariatilor disponibilizati o compensatie minima in valoare de un salariu lunar, la care se vor adauga, avand in vedere ca acesta se achita din fondul de salarii, fiind asadar un venit asimilat salariului, impozitul aferent, contributiile de asigurari sociale si de sanatate, datorate potrivit prevederilor legislatiei fiscale romane, mai putin contributia pentru somaj.

Prevederile Contractului colectiv de munca unic la nivel national au caracter minimal, in sensul ca pot exista dispozitii mai favorabile angajatilor in Contractul colectiv de munca incheiat la nivel de unitate sau de ramura de activitate ori in cel individual de munca, acestea urmand a se aplica prioritar in acest caz.

Bookmark It

Una dintre cele mai presante, dar in acelasi timp si mai interesante, provocari lansate de actualul context economico-financiar managerilor de afaceri din Romania si nu numai, o reprezinta capacitatea de a identifica mijloace si strategii flexibile care sa asigure adaptabilitatea si supravietuirea afacerilor gestionate de acestia, in intentia de a gasi un punct de echilibru intr-un sistem puternic afectat de dezechilibre. In acest sens, repozitionarea si/sau restrangerea activitatii agentilor economici, precum si nevoia acuta de limitare a costurilor se regasesc in practica in cele mai variate forme, comportand numeroase si sensibile consecinte de ordin economic si social.

In domeniul muncii, aceasta reorientare de sorginte tehnico-economica a agentilor economici creeaza in mod inevitabil premisele unor restructurari de personal, culminand cu desfacerea contractelor individuale de munca din initiativa angajatorului, pentru motive care nu tin de persoana salariatului. Asadar, angajatorii se vad nevoiti a desfiinta anumite categorii de locuri de munca si a renunta la un numar de salariati, intervalul de timp destinat acestor operatiuni si numarul de salariati vizati putand marca intrarea sub imperiul procedurii concedierii colective. In acest sens, cunoasterea indeaproape a exigentelor legale care guverneaza concedierea colectiva, indeosebi din perspectiva drepturilor salariatilor si a indatoririlor angajatorilor, si mai ales aplicarea corecta a procedurilor aferente, devin esentiale pentru angajatori, putand preveni consecintele grave implicate de o eventuala anulare ulterioara, pe cale judiciara, a unei proceduri desfasurate nelegal.

Reglementata intr-un mod pe cat de exigent, totusi pe atat de eliptic prin textele legale in vigoare, concedierea colectiva isi poate gasi intr-o mai buna masura complinirea institutiilor si mecanismelor sale fie prin clauzele negociate in cadrul contractelor colective incheiate la nivel de ramura de activitate sau de unitate, fie prin aportul consistent al practicii in materie. In consecinta, prin prezentarea de fata se doreste a se oferi mai degraba o viziune sintetica asupra problematicii supuse analizei, surprinzand elementele de baza, cu caracter general, din cadrul procedurii concedierii colective, fara pretentia de a epuiza intreaga paleta de situatii ce pot deveni efective in practica, in functie de specificul fiecarei spete in parte.

 Cadru legal

 Concedierea colectiva este reglementata prin dispozitiile cu caracter imperativ ale Codului Muncii din Romania (Legea nr. 53/2003) si cele ale Contractului colectiv de munca unic la nivel national, negociat de catre reprezentantii patronatelor, respectiv sindicatelor din Romania pentru anii 2007-2010.

In legislatia muncii din Romania, predomina dispozitiile care protejeaza drepturile si interesele angajatilor. In Contractele colective incheiate la nivel de unitate, de ramura de activitate sau chiar in contractele individuale de munca pot exista dispozitii care sa stabileasca drepturi suplimentare ori masuri mai protectioniste in favoarea angajatilor. In orice caz, indiferent unde se regasesc, drepturile mai favorabile se vor aplica intotdeauna cu prioritate in beneficiul angajatilor, acestia neputand renunta la drepturile lor astfel reglementate.

Ca atare, folosind forta evocatorie a unui exemplu, daca in contractul colectiv incheiat la nivel de unitate sau in cel individual de munca nu se prevede nicio masura compensatorie pentru angajat, se vor aplica de drept prevederile din Contractul colectiv de munca unic la nivel national, completate cu cele din Codul Muncii ; daca situatia este inversa, asadar contractul individual ori cel colectiv de la nivel de unitate contine drepturi mai favorabile (de pilda, mai mult decat un salariu compensatoriu), acestea vor prevala fata de celelalte dispozitii amintite.

 Ce inseamna concediere colectiva?

 Concedierea pentru motive care nu tin de persoana salariatului reprezinta incetarea contractului individual de munca determinata de desfiintarea locului de munca ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fara legatura cu persoana acestuia. Conform Codului Muncii, desfiintarea locului de munca trebuie sa fie efectiva si sa aiba o cauza reala si serioasa.

In functie de numarul de angajati asupra carora concedierea se rasfrange si de perioada in care se desfasoara, concedierea pentru motive care nu tin de persoana salariatului se va incadra in concedierea individuala sau in concedierea colectiva. Asadar, exista, pe langa temeiul amintit al concedierii, doua criterii obiective care determina intrarea in procedura speciala a concedierii colective : unitatea de timp si numarul salariatilor vizati.

Astfel, conform Codului Muncii, prin concediere colectiva se intelege concedierea, intr-o perioada de 30 de zile calendaristice, din unul sau mai multe motive care nu tin de persoana salariatului, a unui numar de:

    a) cel putin 10 salariati, daca angajatorul care disponibilizeaza are incadrati mai mult de 20 de salariati si mai putin de 100 de salariati;

    b) cel putin 10% din salariati, daca angajatorul care disponibilizeaza are incadrati cel putin 100 de salariati, dar mai putin de 300 de salariati;

    c) cel putin 30 de salariati, daca angajatorul care disponibilizeaza are incadrati cel putin 300 de salariati.

      La stabilirea numarului efectiv de salariati concediati in cadrul acestei proceduri colective, se va tine cont de toate concedierile individuale din perioada de referinta, intervenite din initiativa angajatorului, pentru motive fara legatura cu persoana salariatului, cu condiţia existenţei a cel puţin 5 asemenea concedieri.

      Urmeaza ca analiza sa continue cu informatii despre procedura efectiva a concedierii colective, anumite restrictii legale exprese in materie si despre costurile pe care angajatorul trebuie sa le suporte odata cu aceasta procedura.

Bookmark It

In contextul actualei crize economice, lipsa de eficienta a vechilor structuri de afaceri si rigiditatea mecanismelor economico-financiare pe care le au la dispozitie managerii determina reorientarea societatilor comerciale catre diverse solutii prevazute de lege, cu efect imediat ori de durata. Dintre acestea, suspendarea activitatii societatii comerciale pe o perioada determinata, avand intr-adevar si un substrat cauzal imediat in noua strategie guvernamentala de impozitare, a detinut detasat primul loc in ierarhia operatiunilor inregistrate de registrul comertului. Efectul este insa, in acest caz, pe cat de prompt, pe atat de scurt si inofensiv fata de fondul problemei. De aceea, tot mai multi manageri incearca efectiv sa-si reinventeze afacerile, cautand structuri mai solide, mai viabile, mai usor de administrat ori cai de iesire onorarabile din afaceri. Dintre aceste posibilitati conferite de reglementarile legale in vigore cele mai des intalnite sunt : fuziunea, divizarea, dizolvarea, cesiunea de parti sociale/actiuni, retragerea din societate.

Fuziunea reprezinta operatiunea prin care una sau mai multe societati sunt dizolvate fara a intra in lichidare si transfera totalitatea patrimoniului lor unei alte societati, deja existente. Societatile absorbite isi inceteaza existenta, spre deosebire de societatea care le va ingloba patrimoniul, care isi continua existenta. Aceasta este varianta fuziunii asa-numita prin absorbtie.

O alta varianta a fuziunii este asa-zisa fuziune prin contopire, in temeiul careia mai multe societati sunt dizolvate fara a intra in lichidare si isi transfera totalitatea patrimoniului lor unei societati nou-constituite. Asadar, in acest caz societatea care va merge mai departe se constituie tocmai pe aceasta cale.

Principalul efect al fuziunii, indiferent de forma ei, este acela ca, in schimbul transferului totalitatii patrimoniului societatilor lor, actionarii societatilor care dispar (absorbite sau contopite) vor dobandi actiuni la societatea care continua activitatea (absorbanta sau care a rezultat din fuziune). Daca regula in cazul dizolvarii unei societati comerciale este aceea ca va avea drept consecinta deschiderea procedurii lichidarii, in cazul fuziunii legea prevede in mod expres faptul ca dizolvarea societatilor participante la operatiune va avea loc fara lichidare.

Participantii la operatiunea de fuziune pot fi numai societati comerciale, asadar nu si comercianti persoane fizice, asociatii ori subunitati fara personalitate juridica. Societatile comerciale participante pot fi de forma diferita, de pilda o societate pe actiuni cu o societate cu raspundere limitata, si, mai mult, dispozitiile legale ingaduie ca societatile dizolvate sa fie chiar in lichidare, cu conditia sa nu se fi inceput distribuirea intre asociati a activelor.

Procedura de desfasurare a operatiunii de fuziune este initiata prin adoptarea de catre fiecare societate ce urmeaza a fi implicata in fuziune a hotararii privind aprobarea de principiu a fuziunii, in conditiile legii si ale actului constitutiv. Avand in vedere importanta consecintelor la care da nastere, adoptarea hotararii avand ca obiect fuziunea este reglementata mai restrictiv de dispozitiile Legii societatilor comerciale. Astfel, in cazul societatii pe actiuni, hotararea privind fuziunea este de competenta adunarii generale extraordinare, cerintele de majoritate fiind sporite (doua treimi) fata de conditia majoritatii simple, necesara pentru hotarari obisnuite. In plus, aceasta hotarare nu poate fi adoptata decat de adunarea generala, asadar nu poate face obiectul unei delegari de competenta catre consiliul de administratie al societatii.

Dupa adoptarea valabila a hotararilor, administratorii societatilor participante la operatiunea de fuziune vor intocmi un proiect de fuziune, al carui continut este strict reglementat prin lege, fiind stabilite pe aceasta cale toate detaliile vizand data, conditiile alocarii de actiuni, rata de schimb, drepturi ori avantaje speciale conferite actionarilor, data de la care tranzactiile societatilor care isi inceteaza existenta trec asupra societatii beneficiare etc.

Proiectul de fuziune se inregistreaza la oficiul registrului comertului unde este inmatriculata fiecare societate, urmand a face obiectul verificarii din partea judecatorului delegat in ce priveste indeplinirea conditiilor legale de intocmire, pentru vizarea acestuia spre publicare in Monitorul Oficial al Romaniei. Drepturile creditorilor sociali sunt protejate prin acordarea posibilitatii de a face opozitie la proiectul de fuziune, fara a mai fi necesara introducerea unei cereri suplimentare de suspendare a executarii hotararii, deoarece opozitia va suspenda automat, de drept, executarea fuziunii pana la momentul pronuntarii unei hotarari irevocabile.

In fine, fara a avea pretentia de a epuiza intreaga problematica implicata de operatiunea fuziunii, deosebit de complexa si cu specificitati de la caz la caz, mai merita adusa in atentie responsabilitatea la care legea ii expune pe administratorii societatilor implicate si pe expertii chemati de lege sa se pronunte asupra fuziunii. Ulterior proiectului de fuziune, administratorii vor intocmi un raport care sa furnizeze fundamentul juridico-economic al fuziunii, iar expertii, desemnati de judecatorul delegat sa examineze proiectul de fuziune, vor intocmi un raport scris catre actionari, de sorginte tehnico-economica. Atat administratorii societatilor absorbite, cat si expertii care intocmesc raportul amintit pe seama societatii absorbite, raspund civil fata de actionarii/asociatii acestor societati pentru orice neregularitati comise in indeplinirea obligatiilor lor.

Articol publicat in revista Business News, numarul din noiembrie 2009: http://www.business-news.ro/

Bookmark It