Retragerea unei persoane care si-a manifestat consimtamantul de a participa intr-o forma asociativa cu personalitate juridica de tipul societatii comerciale din respectiva structura este tratata in mod diferit de legiuitor, dupa cum este vorba de societati de persoane si societate cu raspundere limitata sau societate pe actiuni.

Diferenta de tratament juridic isi gaseste rationamentul in principiul care sta la baza infiintarii si functionarii unor asemenea societati, in speta societati de persoane, constituite in considerarea persoanelor participante la asociere, a calitatilor acestora, respectiv societati de capitaluri, in care implicarea/iesirea este mai accesibila prin simpla achizitie/instrainare de actiuni. Diferentele amintite implica si efecte legale deosebite, dupa cum vom expune in continuare, marginind discutia la societatea cu raspundere limitata (SRL) si la societatea pe actiuni (SA), ca principali actori pe scena vietii economice.

Desigur, calea cea mai simpla de retragere a unui asociat dintr-un SRL este aceea a instrainarii partilor sociale detinute, in conditiile prevazute in actul constitutiv, cu respectarea dispozitiilor legale incidente. Adeseori insa, lacunele de reglementare ori ineficacitatea unor clauze statutare pot crea situatii de blocaje in care asociatul care intentioneaza sa se retraga dintr-o forma asociativa se vede impiedicat in demersul sau. Vom enumera in continuare situatiile in care un asociat dintr-un SRL se poate retrage din societatea in care detine parti sociale.

• In cazurile expres stipulate in actul constitutiv, daca acestea au fost prevazute la momentul constituirii societatii ori pe parcursul existentei acesteia, cu ocazia adoptarii unor eventuale modificari de act constitutiv. Retragerea se concretizeaza in conditiile astfel reglementate, putand avea loc, de pilda, prin simpla declaratie de retragere adusa la cunostinta celorlalti asociati, urmand a-si produce efectele de la aceasta data, iar fata de terti de la data inregistrarii in registrul comertului a actelor modificatoare, ca regula general valabila.
• Prin acordul unanim al asociatilor, consemnat printr-o hotarare adoptata in mod valabil de adunarea generala a asociatilor, dandu-se astfel curs unei cereri de retragere provenite din partea unui asociat.
• Prin hotarare judecatoreasca, pronuntata de tribunalul competent, in lipsa unor dispozitii speciale din actul constitutiv si in caz de neintrunire a acordului unanim al asociatilor. Retragerea judiciara va putea avea loc insa doar in baza unei cereri adresate instantei judecatoresti competente de la sediul societatii, temeinic motivate, un motiv suficient fiind, de exemplu, imposibilitatea cesionarii partilor sociale catre terti si refuzul celorlalti asociati de cumparare a acestora, refuz pur si simplu sau la pretul solicitat de cedent. In aceasta varianta, instanta va dispune si cu privire la structura participarii la capitalul social a asociatilor ramasi, repartizand partile sociale ale asociatului retras.

Ca efecte implicate, in oricare dintre situatii, drepturile asociatului retras se cuvin proportional cu detinerea sa din capitalul social, reprezentand contravaloarea in bani a cotei corespunzatoare din patrimoniul societatii, la care se adauga beneficiile calculate pana in ziua retragerii. Cuantificarea acestor drepturi se poate realiza fie prin acordul asociatilor sau prin intermediul unui expert special desemnat in acest sens de acestia, fie, in lipsa unui consens, prin hotarare pronuntata de instanta judecatoreasca. In acelasi sens, asociatul retras va fi tinut raspunzator de pierderile societatii pana in ziua retragerii sale.

O situatie interesanta este ipoteza unui SRL cu doi asociati, dintre care unul se retrage. Retragerea acestuia nu echivaleaza automat cu incetarea existentei societatii, aceasta putand continua in conditiile expres stipulate in actul constitutiv, ori, in absenta unor asemenea dispozitii, prin hotararea asociatului ramas de a continua activitatea sub forma unui SRL cu asociat unic.

In ce priveste protejarea intereselor creditorilor sociali, acestia vor putea face opozitie numai in situatia in care retragerea face obiectul unei hotarari a adunarii generale a asociatilor, prin aceasta hotarare avand loc o modificare de act constitutiv. Pentru celelalte situatii in care retragerea este posibila, dreptul de opozitie al creditorilor sociali nu mai poate fi incident.

Despre retragerea actionarilor din SA-uri, in editia ce urmeaza.

Articol publicat si in revista Business News (numarul Februarie 2010).

Bookmark It

O alta solutie legala, fezabila pentru diverse situatii cand realitati economice de o anumita natura o impun, o poate reprezenta divizarea.

Divizarea inseamna operatiunea prin care o societate comerciala, dupa ce este dizolvata fara a intra in lichidare, transfera totalitatea patrimoniului sau unor alte societati comerciale, fie deja existente, fie care se vor constitui pe aceasta cale, actionarii societatii divizate urmand a beneficia in schimb de parti sociale/actiuni la societatile catre care s-a efectuat transferul de patrimoniu si, eventual, de plati in numerar (maxim 10% din valoarea nominala a actiunilor astfel repartizate).

Reglementarea legala a divizarii permite combinarea celor doua variante amintite in cadrul aceleiasi operatiuni, dupa cum este posibila din punct de vedere legal si divizarea partiala, reprezentand situatia in care doar o parte din patrimoniul unei societati se desprinde si se transfera ca intreg uneia sau mai multor societati comerciale deja existente sau nou-constituite. In acest din urma caz, in termeni legali, are loc o transmisiune cu titlu universal a unei fractiuni de patrimoniu, beneficiari ai partilor sociale/actiunilor putand fi, de aceasta data, asociatii/actionarii societatii care transfera activele sau insasi societatea care le transfera. Asociatii/actionarii societatii care transfera activele vor dobandi parti sociale/actiuni la societatile beneficiare proportional cu participarea lor la capitalul social al societatii-mama, fara a se tine cont de persoanele care au efectuat aportul in mod efectiv, avand in vedere faptul ca efectul legal al aportarii bunurilor este acela al iesirii acestora din patrimoniul asociatului/actionarului si al intrarii lor in patrimoniul societatii.

Participantii la operatiunea de divizare pot fi numai societati comerciale, asadar nu si comercianti persoane fizice, asociatii ori subunitati fara personalitate juridica. Societatile comerciale participante pot fi de forma diferita, de pilda o societate pe actiuni cu o societate cu raspundere limitata, si, mai mult, dispozitiile legale ingaduie ca societatile dizolvate sa fie chiar in lichidare, cu conditia sa nu se fi inceput distribuirea intre asociati/actionari a activelor cuvenite.

Procedural, divizarea este initiata prin adoptarea de catre fiecare societate participanta la operatiune a hotararii privind aprobarea de principiu a divizarii, in conditiile legii si ale actului constitutiv propriu. Dispozitiile Legii societatilor comerciale nr. 31/1990 reglementeaza intr-un mod imperativ adoptarea hotararii societatii comerciale cu privire la divizare. Astfel, in cazul societatii pe actiuni, hotararea privind divizarea este de competenta adunarii generale extraordinare, cerintele de majoritate fiind sporite (doua treimi) fata de conditia majoritatii simple, necesara pentru hotarari ordinare. In plus, aceasta hotarare nu poate fi adoptata decat de adunarea generala, asadar nu poate face obiectul unei delegari de competenta catre consiliul de administratie al societatii.

Dupa adoptarea valabila a hotararilor, administratorii societatilor participante vor intocmi un proiect de divizare, al carui continut este riguros stabilit prin lege, urmand a fi furnizate toate informatiile privind fundamentarea si conditiile divizarii, data, conditiile alocarii de parti sociale/actiuni, rata de schimb, drepturi ori avantaje speciale conferite asociatilor/actionarilor, data de la care tranzactiile societatilor care isi inceteaza existenta trec asupra societatii beneficiare etc.

Proiectul de divizare se inregistreaza la oficiul registrului comertului unde este inmatriculata fiecare societate, urmand a face obiectul verificarii din partea judecatorului delegat in ce priveste indeplinirea conditiilor legale de intocmire, pentru vizarea acestuia spre publicare in Monitorul Oficial al Romaniei. In acest sens, la propunerea partilor, judecatorul-delegat va desemna unul sau mai multi experti pentru examinarea proiectului de divizare si intocmirea unui raport scris catre actionari. Creditorilor societatilor participante li se acorda posibilitatea de a face opozitie la proiectul de divizare, care va suspenda de drept operatiunea de divizare, pana la data pronuntarii unei hotarari irevocabile in cauza. Mai mult, daca un creditor al societatii careia i s-a transferat o obligatie conform proiectului de divizare, nu a obtinut realizarea creantei sale, toate societatile beneficiare sunt tinute raspunzatoare pentru obligatia in cauza in limita activelor nete care le-au fost transferate. Raportul administratorilor cu privire la divizare, raspunderea lor si a expertilor numiti de judecatorul-delegat sunt similare ca in operatiunea expusa anterior, fuziunea.

In cel mult doua luni de la expirarea termenului de opozitie amintit, asadar practic in maxim trei luni de la publicarea proiectului, daca nu s-a efectuat vreo opozitie care sa suspende executarea, societatile participante sunt obligate sa hotarasca asupra divizarii, legiuitorul instituind un termen maximal pentru a prezerva actualitatea datelor furnizate prin proiect.

Nulitatea divizarii poate fi declarata doar prin hotarare judecatoreasca, pentru motive expres prevazute de lege, respectiv daca operatiunea nu a fost supusa controlului judiciar sau in cazul nulitatii hotararilor adoptate de adunarile generale ale societatilor implicate. Termenul dispus prin lege pentru introducerea cererii in anulare este de 6 luni de la data la care divizarea a devenit efectiva, avand caracterul legal al unui termen de prescriptie.

Bookmark It

In urma cu aproape 20 de ani in Romania a aparut capitalismul. La baza capitalismului sta CAPITALUL care are doua forme majore CAPITALUL PROPRIU si DATORIILE fata de diversi creditori.

Capitalul propriu cuprinde, in general, capitalul social, rezervele, profitul curent si cel nerepartizat, adica resursele pe care investitorul le pastreaza permanent sau pe termen lung la dispozitia companiei. Datoriile din care se finanteaza companiile ar fi, in principal, datoriile catre furnizori, datoriile catre finantatori si datoriile catre stat.

 Ar fi interesant de vazut cum se folosesc companiile romanesti de datoriile pe care le au fata de diversi creditori pentru a-si finanta activitatea si ce probleme pot sa apara din aceste aranjamente.

 FURNIZORII au un rol foarte important in economia oricarei afaceri. Creditul comercial obtinut de la furnizori, daca este bine dimensionat ca valoare si durata, poate sa acopere o mare parte din nevoia de capital de lucru a afacerilor. Daca apar intarzieri repetate ale platilor, creditul comercial poate fi redus de catre furnizori atat ca perioada, cat si ca valoare, iar companiile vor fi nevoite sa acopere aceasta nevoie din alte resurse. Contractele comerciale ar trebui sa defineasca clar termenii colaborarii cu furnizorii. Companiile care se bazeaza doar pe comenzile trimise catre furnizori ca principal document de reglementare a colaborarii, se expun unor riscuri majore de modificare din mers a termenelor de livrare sau plata, care pot sa le creeze probleme operationale grave.

 FINANTATORII pot fi banci, firme de leasing sau alti furnizori de credit financiar. Creditul financiar este obtinut in schimbul unei dobanzi si pe baza unor garantii si acopera atat nevoia de capital de lucru, cat si investitiile facute de companii. Este foarte important sa fie dimensionat, structurat si utilizat corespunzator, ca sa nu creeze dezechilibre ale situatiei financiare si operationale ale companiilor. Multe companii s-au dezvoltat si sunt sustinute in continuare, in principal, de creditul financiar. Orice modificare aparuta in politicile de creditare ale finantatorilor influenteaza substantial planurile acestor companii. In aceasta perioada, finantatorii sunt mult mai aplecati asupra problemelor de gestionare a riscului de neplata la creditele existente si de actualizare a structurilor de garantii devenite insuficiente din cauza devalorizarii activelor imobilizate, si mai putin pe activitati comerciale active, de atragere de noi clienti si cresterea portofoliului de credite. Avand in vedere acest context, companiile care se bazeaza pe credite trebuie sa isi fundamenteze solid solicitarile pentru finantari suplimentare sau  prelungiri ale finantarilor existente luand in considerare aceasta schimbare radicala de optica din partea finantatorilor.

 STATUL este un finantator periculos daca se depaseste termenul legal de plata a datoriilor. Chiar daca au existat multe firme care s-au finantat din datoriile catre stat si au ajuns astfel sa se dezvolte puternic, in ultima vreme exista din ce in ce mai multe firme care dispar sau sunt pe cale sa dispara ca urmare a datoriilor acumulate la stat. Multe dintre aceste companii ar fi fost in pozitia de a gasi si alte surse de finantare (credite bancare sau comerciale), dar au ales sa continue „un joc periculos” pe care „il jucau” de mult. Astazi, statul este un finantator extrem de scump si foloseste toate mijloacele pentru a-si recupera cat mai repede creantele (somatii, popriri, executari silite, proceduri de insolventa).

 ASOCIATII/ACTIONARII pot finanta afacerile, pe langa capitalul adus sau lasat in afacere, si prin imprumuturi sau prin dividende neridicate. Aceste datorii au avantajul de a putea fi considerate ca fiind asimilate capitalurilor, daca nu exista intentia de fi retrase. Exista si riscul ca aceste datorii sa fie platite de afacere la un moment inoportun, sa lase compania fara lichiditati si sa creeze dezechilibre financiare puternice. In aceasta perioada, suportul financiar al asociatilor sau actionarilor poate sa faca diferenta intre afaceri care trec sau nu de actualele dificultati economice. Totusi, orice fel de suport financiar suplimentar din partea asociatilor trebuie sa se bazeze pe un rationament pur economic, si nu unul emotional de genul „trebuie sa imi salvez afacerea cu orice pret”, astfel incat sa se evite utilizarea unor fonduri care nu fac decat sa prelungeasca agonia.

 In general, conform informatiilor publicate de companii in situatiile financiare anuale, datoriile reprezinta la majoritatea companiilor peste 70%-80% din totalul activelor, ceea ce inseamna ca majoritatea activelor pe care o companie le detine sunt finantate din datorii inca neachitate. Aceasta stare de fapt, lasa multe companii pe mana creditorilor fata de care afacerile sunt datoare. Orice modificare a modului de lucru din partea acestor creditori poate sa dezechilibreze financiar si operational orice companie sau mai rau, poate chiar sa o blocheze total.

 Astfel, este lesne de inteles de ce companiile romanesti au, in prezent, probleme de finantare a activitatii. Diversii creditori, in special furnizorii si statul, nu prea accepta intarzieri la plata datoriilor. Bancile par sa fie ceva mai maleabile, daca obtin justificari fundamentate, si in multe cazuri incearca rescadentarea datoriei acumulate, iar pentru unele companii sunt dispuse sa acorde noi finantari.

 In concluzie, companiile ar trebui sa inteleaga ca una dintre putinele surse de finantare disponibile in continuare pentru afacerile romanesti este creditul bancar, dar acesta nu se mai obtine la fel de usor ca anul trecut. Prin urmare, solutia pentru companiile care depind de finantarea bancara este de a comunica transparent cu bancile comerciale pentru gasirea de solutii reciproc avantajoase pentru depasirea actualelor dificultati economice.

 Nu este usor sa conduci, astazi, o afacere care functioneaza pe datorie…

Afacerea ta cum este finantata?

Bookmark It